Pe acea doamnă din anticamera şefului Spitalului de Urgenţă nu cred că o cunoaşte prea multă lume, nici n-are de unde, pentru că nu are niciun merit. Are o înfăţişare tipică de funcţionar care crede că dacă are o masă, un telefon, un computer şi o priză unde bagă cablul de la ceainic, pentru a-i face, din când în când, o cafea şefului, îi are pe toţi oameni care păşesc pragul acelei încăperi la cheremul ei. Ea crede că viaţa pe pământ depinde de ea, este sigură că izvorăşte apa acolo unde calcă talpa ei, că stelele cad doar de ziua ei de naştere şi că atribuţia ei la consolidarea principiilor general umane de la etajul cinci al blocului administrativ este direct proporţională cu meritul unui medic de la urgenţă, care a salvat zeci de vieţi. Nici nu ştiu cum o cheamă, nici măcar nu m-am obosit să aflu. Cert este că ea trebuie dată afară doar după felul în care vorbeşte cu oamenii.
Discuţia mea cu femeia, care stă în umbra tuturor evenimentelor care se produc în viaţa fiecăruia dintre noi, adică secretara şefului Spitalului de Urgenţă din Chişinău:
-Bună ziua….
-Ei, auzâţi, nu strigaţi aşa, la noi e masa amu…
-Dar nu am strigat şi, până la urmă, nici nu mâncaţi acum.
- Nu contează, e masa.
- Şi când e masa nu discutaţi cu oamenii?
- Auziţi ce vreţi?
-Vreu să vorbesc cu directorul spitalului.
- Cu presa discută doar purtătorul nostru de cuvânt. (Şi purtătorul de cuvânt tot e al lor, al ei adică)
- Purtătorul vostru de cuvânt nu răspunde la telefon de o oră.
- Nu mă interesează, intraţi în birou, dar în linişte, la noi e masa.
Ei, vedeţi, am intrat în biroul şefului tot cu permisiunea doamnei. Aţi sesizat importanţa acestui fenomen? Vedeţi de câtă bunătate a dat dovadă? Mulţumesc, doamnă. Muţumesc încă o dată. Mă închin şi veşnic vă voi fi recunoscător.
Comentarii proaspete